Comuna Gura Râului s-a înființat în anul 1968.
Prima atestare documentară a Comunei Gura Râului a fost : 1476; Awendorff – villa Wlachicalis villanorum de Insula Cristiana. Alte atestări sunt din secolul al XVI-lea, în legătură cu unele conflicte cu localitatea Cristian pentru pășunile din munți. Un document din 1558 menționează construcția unei Mănăstiri Negre ce pare a fi fost ortodoxă.
În anul 1785, conform conscripției efectuate, în comună erau 365 de case, iar în 1894 s-a ajuns la 600, două din cinci fiind clădite din piatră și cărămidă, aspect ce arată o preocupare a gurenilor și în general a mărginenilor pentru construirea unor clădiri solide și stabile. De fapt, evenimentele negative înregistrate de-a lungul timpului au necesitat o schimbare structurală. Nu știm care era situația în anul 1380, când a fost pentru prima dată menționată comuna Gura Râului, dar din documentele vremii rezultă că, secole în șir, tot ce se construia era din lemn și cu acoperiș din paie. Începând cu sec. al XVI-lea au început să apară ici-colo câte o clădire parțială din piatră. La construcțiile ulterioare de locuințe s-a avut în vedere, la proiectare, forma cea mai potrivită pentru a putea fi protejate în general, de incendii.
Începutul sec. XX produce modificări de esență în construcții, gurenii fiind preocupați de construirea unor case mai solide, la început din lemn și piatră, din lemn și cărămidă, iar apoi din piatră și cărămidă, cu acoperiș din lemn. Tipul de case din Gura Râului arată și astăzi, în unele gospodarii, trei faze, și anume: una a construcției vechi, din lemn, a doua a construcției de tranziție din lemn și zid, și a treia, tipul nou, numai din zid.
Vatra satului este structurată pe ambele maluri ale Cibinului, aici fiind artera principală din care se desprind o serie de străzi laterale. Configurația amintește de începuturile unui sat înșirat de-a lungul văii. Ulterior acesta a fost sistematizat, la început sub influența satelor săsești apropiate, cel mai probabil al comunei Cristian, apoi la intervenția organizată a autoritațiilor habsburgice.
Aceasta este întretăiată de o rețea de ulițe neregulate, având ca ax strada Principală, ce străbate așezarea dintr-un capăt în celălalt, pe direcția nord-vest, sus-vest. De pe la jumătatea satului, mai bine zis din piață se desprinde Strada Lungă.
La Gura Râului, aproape în totalitate, locuințele sunt așezate la stradă, iar în partea din spate se află nelipsita aură cu „felderele” pentru nutreț și grajdul pentru vite. De asemenea, cu mici excepții, gurenii mai au șopru în curte, pentru diferite utilități. Pavatul cu piatră al curților a început în secolul XIX, în prezent, cu mici excepții, neexistând curte nepavată.
Istoric și etnografic localitatea Gura Râului aparține zonei Mărginimii Sibiului, centru important al românismului transilvănean, cu impact fundamental în dezvoltarea economică și culturală a românilor din această provincie. Excelent amplasată, localitatea a cunoscut perioade de înflorire, datorate în special industriei lânii și mai ales industriei lemnului. Sunt celebre numeroasele sale instalații hidraulice înșirate pe râu, care prelucrau lemnul nu doar pentru Mărginimea Sibiului, ci și pentru toată Valea Secașelor și Valea Târnavelor.
Comuna a beneficiat la un anumit moment istoric și de avantajul statutului juridic, fiind una dintre localitățile de pe „fundus regius”, aparținând Scaunului Sibiului.
Conform tradiției bazate pe o inscripție lapidară, anul 1202 ar fi anul începuturilor bisericii actuale “Sfânta Paraschiva”. Evenimentul nu este confirmat științific și dovezile istorice infirmă o atestare atât de timpurie a localității, cel puțin pe locul și în configurația actuală. Faptul că a existat un centru cu populație autohtonă închegat politic în zonă este sigur, dovadă fiind descoperirile arheologice de la “Cetatea scurtă” din Orlat, datată de Thomas Naglor undeva la începutul secolului al XII-lea.